ARMATA ROMÂNĂ ŞI UNIREA

Material primit de la Filiala Mureş a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate
Poate că mulţi ditre noi, în special dintre cei tineri, se întreabă dacă mai este de actualitate să aducem în discuţie un asemenea subiect. Contraargumentul unui asemenea demers ar fi faptul că trăim într-o Europă unită, facem parte dintr-o coaliţie militară cvasiglobală (NATO) care ne-ar apăra de toţi duşmanii din lume şi că oricum, vrem sau nu vrem, ne îndreptăm inevitabil spre o nouă ordine mondială, denumită globalizare. După o asemenea logică, noţiuni şi ambiţii,ca cele sugerate de titlul de mai sus, ar fi, dacă nu periculoase, cel puţin caduce.
„Formatorilor de opinii”, politologilor şi altor corifei ai acestui gen de demonstraţie le-aş răspunde că atitudinea lor e unilaterală şi că în multe state moderne care sunt modele pentru noi (SUA, Franţa, Italia, Spania, Israel, China etc.) noţiunea de unitate naţională, de stat puternic, economic si militar şi respectul faţă de instituţiile care susţin un asemenea stat sunt lucruri, pe cât de actuale, pe atât de sacre. În România ultimilor 20 de ani a devenit o modă să exhibăm sentimente şi atitudini aşa zis europene, de denigrare a valorilor naţionale, de eludare a realităţii şi necesităţii unui stat naţional unitar, şi de defăimare a instituţiilor fundamentale ale acestuia, între care şi armata. Am devenit peste noapte o populaţie (un eufemism pentru cuvântul „turmă”) în loc să mai fim o naţiune. Toţi suntem asmuţiţi unii împotriva altora pe considerente sclerotico-idioate. Toţi sunt împotriva medicilor şi a profesorilor, care sunt o nobilă şi sacră elită socială, cel puţin în tradiţia noastră românească.
Suntem învrăjbiţi pe criterii de vârstă şi ocupaţie; salariaţii împotriva pensionarilor, catăţenii împotriva poliţiştilor, militarilor, magistraţilor (mai nou vedem şi emisiuni TV de genul „Copii contra părinţi”) sugerându-se să trăim atroce sentimente unii faţă de alţii.
Cei care propagă o asemenea stare de spirit, cu adevărat periculoasă, sunt tocmai cei care ar trebui să lupte, cu toate forţele lor, împotriva acestei infamii. Nu mai este cazul să îi numesc pe aceşti nefericiţi, îi ştim prea bine.
Iată de ce, în preajma unui eveniment de o asemenea vibraţie emoţională, care este Ziua Naţională a României, noi cei care ne numim foste cadre militare simţim nevoia să vă scriem despre înaintaşii noştri al căror ideal, plătit nu de puţine ori cu sângele şi vieţile lor, a fost unirea şi propăşirea naţiei prin unitate.
Am luptat pentru mai multe Uniri si Reuniri, armata şi oamenii din ea având un rol foarte important în realizarea acestui deziderat; unitatea unei naţii ţinand de instinctul de supravieţuire al acesteia.
S-o luăm cronologic, cu „Unirea cea mică” de la 24 Ianuarie 1859 când, dând dovadă de înţelepciune, elita politică din cele două ţări româneşti -Moldova şi Ţara Românească- l-au ales ca domnitor unic pe tânărul colonel Alexandru Ioan Cuza. Una din primele lui griji a fost să construiască o armată unică, modernă şi leală intereselor naţiei. Trebuie menţionat că acest militar a creat instituţional România modernă.
A urmat la conducerea ţării unite România căpitanul din Armata Imperială Germană, Carol de Hohenzolern, cunoscut la noi sub numele de Carol I, consacrat ca fiind făuritorul României moderne. Carol I avea ca sfătuitor de taină pe Bismark, „cancelarul de fier” al Germaniei, care l-a sfătuit să-şi creeze o armată mică, modernă, şi leală lui şi naţiei, ceea ce el a şi făcut, cu mari eforturi. Carol I s-a implicat foarte mult in fenomentul militar, im pregnându-l cu spiritul lui prusac; obişnuia des să ia masa cu ofiţerii la popote, participa la toate manevrele militare pe care le conducea el însuşi şi umbla numai în uniformă militară.
Ca o urmare firească a dezvoltării statului şi a armatei sale, am luat parte în 1877 la războiul ruso-turc, cunoscut de noi ca Războiul de Independenţă, în care tânăra şi brava armată română a contribuit, prin vicoria de la Plevna, esenţial la înfrângerea Turciei. Odată cu câştigarea independenţei, România alipeşte Dobrogea, vechi teritoriu românesc. Această unire a fost precedată de multe tensiuni între foştii aliaţi ruşi şi români, culminând cu ameninţarea făcută de Ţar că va ocupa şi distruge România. Principele Carol I a răspuns cu demnitate şi cu hotărârea de a mai lupta încă o dată, de data aceasta împotriva Rusiei. În consecinţă s-a retras cu armata în Oltenia (zonă favorabilă apărării) şi militarul Carol I a dat Ţarului cel mai demn răspuns dat de un şef de stat român: „Luminăţia Voastră, armata care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi distrusă dar nu îngenunchiată”. A câştigat, ca de atâtea ori, demnitatea şi hotărârea. Atuul a fost tânăra şi brava armată română care avea cel mai bun armament individual din Europa, evident fabricat în Germania. În acele vremuri s-a consolidat sentimentul sfânt al comuniunii dintre capul oştirii, armată şi naţie, chezăşie a solidarităţii sociale. Nu există un stat puternic fără o armată puternică şi fără coeziune socială.
În vara lui 1916 intram în primul Război Mondial cu scopul declarat de a aduce Ardealul, inima României, cu capitala sacră a Daciei, Sarmisegetusa Regia, la patria mamă. A fost un război de coaliţie alături de Rusia, Anglia şi Franţa, în care a fost activ numai frontul românesc, ceilalţi beligeranţi neluptând, din această cauză războiul fiind numit „ciudat”Coplesiti ,numeric si tehnic am pierdut campania. A fost un razboi al trădării, aliaţii ruşi şi francezi neonorându-şi obligaţiile militare faţă de noi. După pacea de la Bucureşti (Buftea) două treimi din teritoriul tării a rămas ocupat iar. Regele şi Guvernul s-au retras la Iaşi nerecunoscând Guvernul-marionetă germanofil şi nici pacea vremelnic încheiată. Am reuşit un miracol, să rezistăm la Mărăşeşti şi să păstrăm armata, chiar dacă cea mai mare parte a ţării era ocupată de germani şi austro-ungari.
A urmat anarhia (dezagregarea din interior) în Rusia, Austro-Ungaria şi chiar în Germania, ceea ce a dus la sfârşitul Războiului Mondial prin înfrângerea inamicului. România, deşi înconjurată de plaga anarhiei (revoluţia bolşevică din Rusia şi disoluţia statului Austro-Ungar) a rezistat datorită armatei sale, aceasta fiind imună la orice fel de acţiune anarhică. Soldaţii trăiseră momente crunte: familiile lor rămase acasă erau în mizerie sub ocupaţie duşmană, epidemia de tifos din Moldova, din iarna 1916-1917 secerase multe vieţi, mai ales din rândurile lor, înduraseră frigul şi foametea, erau în uniformele cu care începuseră războiul, acum nişte zdrenţe. Ei ar fi avut poate motive să devină anarhici, ca şi camarazii lor ruşi, însă au reacţionat cu dispreţ la îndemnurile acestora de a-şi ucide comandanţii şi a face revoluţie comunistă în România. Mai mult, au fost disciplinaţi, patrioţi, fermi şi viteji, au fost la înălţimea momentului, exemplari.
Cu armata în zdrenţe, dar disciplinată, completă organizatoric si cu un moral ridicat, România avea un avantaj important în regiune, de fapt eram singura ţară care aveam armată. Aşa am putut să rămânem o insulă de normalitate în marea de anarhie şi comunism ce ne înconjura (Rusia şi Ungaria lui Bella Khun). A fost unul din secretele formării României Mari.
Am mai avut un atuu- armata română din Imperiul Habsburgic. După greva poliţistilor din Viena şi din întreg imperiul (a se vedea similitudinile cu greva poliţiştilor din România de azi), Austro-Ungaria s-a năruit din interior. Totuşi, în Viena exista o armată structurată (brigadă) comandată de un general habsburg dar...român, generalul baron Boieriu -care avea în subordine multe mii de soldaţi români, ardeleni. Această mare unitate militară s-a păstrat intactă pe timpul grevei poliţiştilor, dar se subordona Consilului Naţional Român din Ardeal, adică lui Iuliu Maniu. Puţini ştiu că statul cehoslovac s-a format cu ajutorul a două batalioane româneşti din această brigadă, date în sprijin de ministrul de război al Consiliului.
În urma acestui proces tumultos şi dureros, s-a putut ca pentru prima dată în istoria lor, românii din Ardeal, Partium (Crişana), Maramureş, Bucovina şi cei din Basarabia să-şi poată exprima liber consimţământul unirii cu Paria Mumă, România. Aşa s-a făcut România Mare, cu sacrificii şi cu aportul major a ceea ce cu mândrie numim Armata Română.
Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de unitate, pace şi armonie socială, bazate pe întelegerea rolului instituţiilor fundamentale ale statului Biserica, Şcoala, Justiţia si nu în ultimul rând, Armata. Bunul Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce noi iubim atât de mult, ROMÂNIA!
Dontu Mihail